Index

Pagina Principala
Statut
Filiale
Renasterea
Program
Contact
Linkuri Utile

Meniu

Home Statut Program Politic Filiale Contact Linkuri Renasterea

În primãvara 1957 s-a initiat o grevã mare la care nu m-am prins la început, ca sã vedeti premonitii! Pentru cine nu crede se poate convinge urmãrind cu atentie aceste mãrturisiri.

La toate grevele de mai înainte fusesem prezent din prima zi si, subliniez, pânã în ultima zi. NU AM AVUT NICI O ABANDONARE, mai erau asemenea cazuri, motivatii fel de fel. Stiam cã nu pot suporta alimentarea fortatã mai înainte de a fi încercat. Alte greve ale foamei unde nu era acest pericol de a fi hrãnit fortat nu mi-au creat spaime majore. În general e bine sã ne cunoastem limitele, altfel îi încurcãm si pe altii.

Dar nu-mi gãseam linistea. Locul meu era întotdeauna acolo unde se dãdea lupta cu temnicierii neamului nostru. Motivatia grevei era o carte postalã, asistentã medicalã si o atenuare a înfometãrii. De la început stiam cã rezultatul va fi nul.

Dar trebuia sã mai dãm semnale din când în când, sã nu creadã cãlãii cã am obosit.

Când le spuneam cã ei au avut pachete, scrisori, vorbitoare în timpul puscãriei lor de infractori de drept comun, ne spuneau cã „noi nu facem greseala care a fãcut-o burghezia”.

E adevãrat cã le promiteam cã, de s-ar mai repeta istoria, nu vom mai gresi. Când le spuneam cã hotilor le dau scrisori, pachete, vorbitoare, ne rãspundeau: „ãia au furat fructele din pom, voi ati vrut sã-l scoateti din rãdãcinã.” Mari parsivi!

Istoria nu s-a mai repetat dupã bulversarea din 1989. Populatia a rãmas cu schele comuniste, în brate, respingând reinstaurarea monarhiei, care ar fi marcat revenirea la normalitate. Românii dintre Prut si Nistru au votat fãrã sã clipeascã partidul comunist la 25 febr. 2001, 70 deputati din 101. Ce mai vreti demonstratie de rãtãcire, de pierzanie.

Mai speram cã va afla lumea liberã de existenta noastrã, cã nu am renuntat la luptã. La Zarca Aiudului, o sectie specialã, era floarea neamului nostru. Ministri Maresalului Antonescu si nu numai. Acolo m-am aflat si eu, eram prea tânãr pt. a fi personalitate, eram un important rãzvrãtit!! Sã dau câteva nume intrate în istorie: gen. Pantazi, fost min. de rãzboi, gen. Dobre, fost min. al înzestrãrii armatei, gen. Jienescu, fost min. al aviatiei, la bazã învãtãtor. Filozoful I. Petrovici, fost min. al Educatiei Nationale, nãscut la Tecuci. Prof. Petre Tomescu, fost min. al sãnãtãtii, amiral Horia Mãcelariu, Nichifor Crainic din Bulbucata-Vlasca, titan al culturii române, fost min. al Propagandei. Eliberat mai înaintea noastrã, plãtind ceva tribut. Iadul nostru era cu atât mai nãprasnic cu cât ne înfometau banditii. Planul lor era de exterminare prin inanitie, ori muncã fortatã, poate mai aveau si alte planuri. Ar fi murit medicul Iovãnescu, înalt de 2 m dacã av. Mac Constantinescu nu le-ar fi cerut colegilor sã dea o lingurã de arpacas din portia lor.

Despre suferinta cauzatã de foame nu prea s-a scris, dupã `89. Poate si din sfialã cã tine de instinctul de conservare. Ca si cum ar fi vina noastrã cã avem nevoie de alimente! Înfometarea era un supliciu permanent, zi de zi, ceas de ceas, dar si an de an!

Se manifesta fie prin crampe stomacale, fie prin hipersecretie a glandelor salivare. Dar nu scuipam cum scuipã pe stradã mitocanii, înghiteam saliva pânã ne dureau fãlcile, cazul meu. Îmi mãrturisea o personalitate de volumul lui Lãzãrescu, (Strãlucit om de culturã, dar numai atât. La initiativa lui a luat fiintã în România institutia Avocatul Poporului care consumã salarii grase, masini, aer conditionat, bodyguarzi. Când e vorba sã intervinã pt. o reparatiune strigãtoare la Cer, îti rãspunde: "nu avem legislatie". Poate acolo în Suedia, de unde s-a inspirat, intitutia cu pricina sã nu fie un bluf.) cu lacrimi în ochi, citez: „visez codri de pîine, munti de arpacas”. Când ne dãdea cartofi deshidratati îi dãdeam lui, eu nu-i puteam suporta. Aveau gust de pãmânt.

Pentru cine nu stie, ilustru magistrat Istrate Mircescu, a murit de foame în 1951. Ultimele lui cuvinte au fost: „mor si mi-e foame, as da toatã via mea pe un castron de arpacas”. Nu am retinut câte hectare de vie avea el, dar parcã asta are vreo relevantã?

Dar cine ne crede dacã nu a simtit foamea? Haideti sã vã redau si câteva versuri din poezia „FOAMEA” de Crainic „O, prea Bunule, tu care/ Din doi ciortani si cinci colaci/ Fãcusi un munte de mâncare/ Sã saturi gloate de sãraci/ Repetã, Bunule, minunea/ Si ospãteazã mii de guri/ Iar mie ascultã-mi rugãciunea:/ Dã-mi cosurile cu firmituri”. Sper cã v-am convins. Am stãruit cu acest episod pentru românii care în conditii de alegeri libere au votat din nou comunismul, iar pe Ilici pt. a 3-a oarã cu 70 de procente, la 10 dec. 2000. Halal! natiune.

Nici tragedia Basarabiei care pe seama creierelor spãlate au rãmas de partea Rusiei, sã nu vã doarã. Cu permisiunea dvs., vã prezint urmãtorul episod, Niemöller pastor evanghelist, în timpul primului rãzboi mondial, comandant de submarin. Iatã ce mãrturiseste: „Când a venit Gestapoul sã-i aresteze pe comunisti, nu am spus nimic cã nu eram comunist. Când a venit sã-i aresteze pe evrei, nu am spus nimic cã nu eram evreu. Când au venit sã-i aresteze pe catolici, nu am spus nimic cã nu eram catolic. Când au venit sã mã aresteze pe mine (1937) nu a mai fost nimeni care sã mã apere.” A bon entendeur, salut!

Acolo, la mine în sat, unde popa Ion m-a botezat, fãceam adesea gâlci si o cotoroantã venea sã mi le stâlceascã bãgându-mi în gât hidoasele ei gheare, dându-mi senzatia de sufocare. Umblatul în gurã, stiti si dvs. de la dentist, cã nu e deloc confortabil! Dupã câteva zile de zbucium am aflat prin morse cã de la caz la caz contra unei declaratii de refuz alimentar, te lasã în pace sã mori pe rãspunderea ta. Imediat am declarat greva foamei. M-au lãsat 3 zile sã pãtrundã adânc suferinta. A 4-a zi m-au scos la corpul de gardã.

Nu au vrut sã discute de declaratie de refuz. Cu noi tinerii erau încã si mai brutali. Mi-au pus cãtusele la spate. Sanitarul „întâmplãtor ungur” mi-a bãgat furtunul fãrã milã. Acesta era la un capãt rotund din constructie sã nu rupã, la celãlalt capãt era prevãzut cu o pâlnie. Mi-a turnat 600 ml lapte cu praf de ou ca sã acopere cele 600 calorii necesare supravietuirii. A urmat a doua zi.

În a 3-a zi s-a produs dezastru. Era prima datã când am stat fãrã cãtuse la spate altfel muream atunci prin sufocare.

Nu-l mai cunosteam pe pres. României care între 1996-2000 a avansat multi generali ca si cum ar fi fost tara în plin rãzboi câstigat de generalii români. Dumnezeu a vrut sã trãiesc sã vã relatez întâmplarea. Sanitarul – sper cã nu si-a dat seama – mi-a îndesat furtunul pe trahee în loc de tubul digestiv. A început sã toarne si laptele bulbucea în pâlnie împins de restul de aer din plãmâni. Când am avut senzatia de sufocare – având mâinile libere pentru prima datã – din instinct am aruncat furtunul afarã. A început o tuse sufocantã, îmi sãrea laptele în cerul gurii. Recunosc, nu a fost bandit sã mi-l bage din nou. I s-a pãrut ceva suspect si ca sã scape de mine, m-a trimis în celulã. Tocmai murise un tânãr care a fãcut abces pulmonar, fãrã sã-i fi turnat lapte, doar din microbii de pe furtun. De accidentul meu au aflat tot penitenciarul Aiud, fiind cel mai grav din istoria puscãriilor. Când a murit colegul acela, s-a crezut cã eu am murit. În celulele unde erau preoti mi s-au fãcut slujbe de înmormântare! Eram singur în celulã de 2/3 m, o fereastrã cu oblon, sã nu ne vadã Soarele. Tuseam în continuare, mã rugam. Dar în minutele urmãtoare simteam cã îmi este tot mai rãu, îmi scade forta. Am aflat mai târziu de la medici cã nu se mai produceau arderile din cauza reducerii oxigenului. Pe mãsurã ce laptele – favorizat de cãldura plãmânilor – se coagula si-mi acoperea alveolele pulmonare, se forma un fel de „scrob”, fiind prezent praful de ou, cum glumeau medicii mai apoi.

În disperare de cauzã am vrut sã bat în usã sã vinã medicul nostru. Nu am izbutit, abia atingeam usa, am încercat cu bocancul, la fel. M-am asezat pe patul cu ochiuri mari de tablã prin care îmi alunecau oasele în jos. L-am chemat la morse pe Zilber, el tot singur în celulã.

Dacã Zilber nu ar fi stiut morse sau din rãutate ori fricã nu ar fi bãtut sã vinã medicul mã gãseau mort. Si scriau ca un vers din Arghezi când a stat si el nitel la Vãcãresti, dupã primul rãzboi mondial, citez: ”din condicã încã unul s-a sters vãrsat în Univers!” Am cãzut în comã. Pentru cine are îndoieli în puterea Divinã sã ia aminte. Nu am mai stiut nimic. Nu am auzit când s-au deschis cele 2 zãvoare grele pe care le auzeai si din mormânt. Ca printr-o sitã deasã l-am vãzut pe medicul celularului. El si-a dat seama ce se întâmplase cã mã înnegrisem la fatã si unghii, procesul final începuse deja.

Foarte repede au venit medicii MI (ministerului de interne) cu tubul si masca de oxigen. Mai întâi prin metode medicale – nu le descriu aici, cã sigur nu vã intereseazã – mi-au provocat voma. Desi laptele venea din plãmâni, spasmele le producea stomacul care apãsa plãmânii.

Jos s-a fãcut o patã mare de lapte. Când a început sã vinã rosu de sânge, au avut certitudinea cã vine din plãmâni.

Mi-au pus masca de oxigen. Au consemnat cã mai respiram cu 1/9 din suprafata plãmânilor, asa cum arãta aparatul de mãsurã. Se întelege cã respiratia a crescut de la 16/minut la 120/minut!?! Acte de arhivã, Spitalul Aiud.

În acest timp, eu le spuneam „Criminalilor ati vrut sã mã omorâti”, ei spuneau „taci, am venit sã te salvãm”. O luam de la început „las` cã vã cunosc eu, criminalilor, ati vrut sã mã omorâti”. Au venit doi detinuti de la dreptul comun, hoti, cum le spuneam noi. Ei ne gratulau cu „americani”.

Cu o targã m-au dus la spital în pas alergãtor, aveam vreo 40 kg. Sã le dea Dumnezeu sãnãtate dacã mai sunt pe lume. La spital m-au luat în primire doctorii nostri, Weselowski si Georgescu, care mã cunosteau de la minele de plumb.

M-au pus pe masa de operatie cu capul în jos. Mi-au aplicat si alte proceduri sã mai elimin lapte din plãmâni. A mai curs si aici. Dupã care numai Dumnezeu mã mai putea ajuta sã se resoarbã pe cãi numai de El stiute! Mi-au pus sub saltea un grãtar de scânduri sã stau la 45⁰ ca sã nu mã sufoc.

A venit sanitarul sã mã vadã. Plângea. Dacã muream, îsi pierdea pâinea. Dupã `89 lui Zilber i-a apãrut la editura Humanitas eseul „Monarhia de drept dialectic.” Vechi bolsevic din anii `30, matematician, implicat în procesul Pãtrãscanu. Dupã 1964, din cauza terorii nu l-am putut întâlni sã-i multumesc asa cum se cuvine între oameni civilizati. La spital a început imediat tratamentul cu penicilinã Israel, preventiv contra infectiei, cortizon, vitamine, etc. Numai în primele 24 ore, 54 injectii!

Într-o lunã si jumãtate 400 de întepãturi dintre care 85 numai de penicilinã. Dureri cumplite, parcã se plimba un cutit în plãmânii mei. Cu toate tranchilizantele, dormeam câteva minute. Noaptea târziu auzeam nu stiu ce rapid, care trecea prin urbe. Si cum mi-au plãcut întotdeauna cãlãtoriile cu trenul, suspinam nostalgic. Dr. Georgescu a cerut aprobarea lui Koler, comandantul Aiudului sã mã vegheze toatã noaptea, acesta imediat a aprobat. Nu era pentru el o notã bunã sã-i moarã un detinut în greva foamei.

Luptãtor în Spania, 1936-1939, de partea comunistilor, avea oarece initiere în probleme politice. Cum ar mai fi venit vicepres. USA în România, în 1985 si printre altele sã-i cearã si lui aprobare de pasaport! Tineti-vã bine, a ajuns în America pânã când si el. Dr. Georgescu avea aprobare de ceas si îmi lua mereu tensiunea, pulsul. Mare lucru sã fie omul om. Dupã câteva zile m-a vizitat adjunctul lui Koler, col. I.A., comandantul de la Periprava, în 1963. Provenit din trupele de grãniceri, fost coleg de lic. mil. A stãruit si el pe lângã medici sã mã salveze. Desi regulamentul nu le permitea sã recunoascã nici o rudã, darãmite un coleg.

Mi-a tinut „un speech” de moralã, „de ce nu te-ai gândit la pãrintii tãi, la durerea lor, sã audã cã le-a murit fiul la Aiud.” Mai scãzuse respiratia la vreo 80/minut. I-am dat un rãspuns potrivit educatiei unui lic. mil. „asa sunt revolutiile, cer jertfe omenesti.” M-a fãcut fanatic. El stia cã salvarea mea nu este certã. Oricând se putea ivi o infectie si totusi nu renuntam la luptã pentru libertatea tãrii mele. Trecuse o lunã de spitalizare. Începusem sã merg sprijinindu-mã de pereti. În acest timp a venit si generalul de aviatie Marin Anton, fost seful statului major al aviatiei pe frontul de Vest, cu o veste minunatã, citez: ”Ionicã, tu nu ai voie sã gresesti.” Ce poate fi mai frumos pe lume? Ca sã mã refac, i-am cerut dr. Marinescu al MI sã-mi aprobe regim alimentar cu fasole, cã eu nu am suferinte cu stomacul. El mi-a spus: ”nu, cã te îngrasi si iar faci prostii”

I-am spus cã eu îmi fac datoria fatã de tarã. Dvs. sunteti niste criminali. S-a îndepãrtat si de la usã îmi arãta cum mi-a cãrat el medicamente cu bratul. Toti medicii si ai nostri si ai lor s-au supãrat pe mine. Îmi spuneau cã pânã nu-i cer scuze dr. Marinescu nu mã mai bagã în seamã. S-au tinut de cuvânt un timp. Dupã vreo 2 sãpt. a cedat el si a venit la mine. I-am spus cã revin asupra afirmatiei, eu mã refeream la comunisti, poate cã era si el membru PCR, totusi, ne-am împãcat. El se pricepea mai bine la Röntgen decât ceilalti, se uita adesea sã-mi vadã evolutia dezastrului ce mi se întâmplase. Declar în aceste rânduri rãzlete cã îi pãstrez o frumoasã amintire, de ar ajunge si în casa lui aceste rânduri. Dumnezeu nu le-a permis foarte mult în ce mã priveste, putini au fost bestii cu mine.

Întors în celula din Zarca îmi lipseau doctorii. Cineva m-a strigat pe fereastra cu obloane. Acum, în 2001, când scriu aceste rânduri, aflu cã puscãriasii au telefoane mobile si chiar TV color. Trai pe vãtrai! M-a auzit un nenorocit de gardian. Pedeapsã 7 zile regim sever. Patul scos afarã, mâncare a 4-a zi, restul zilelor 300 gr. pâine doar teoretic si apã caldã. Pânã la greva foamei mai era doar un pas, atâta cât e de la sublim la ridicol, cum spunea Napoleon.

Am declarat greva foamei pe timp limitat. Mai eliminam si eu din toxine, care ne macinã viata. E adevãrat cã era pustiu de asa ceva. Noi mâncam varzã, morcovi si arpacas. Când ne dãdeau banditii fasole era zi de sãrbãtoare si în celulele noastre. Un gardian pintecos, la psihologie se zice cã nu-s cei mai parsivi, a zis sã-mi punã felia de pâine de 75 gr., cum spunea Lãzãrescu la TV pe polita usii, si teoretic 400 gr. mãlai copt la prânz. Eu l-am avertizat cã sunt în greva foamei. Ori el tocmai asta voia sã-mi înfrângã vointa sub impulsul tentatiei, a foamei. I-am spus vezi cã nu faci cu mine experiente cum a fãcut Pavlov cu câinii, cu hipersecretia glandelor salivare. El zice „vezi cã stii, vezi cã stii” În ziua a 7-a am chemat ofiterul de serviciu, un cãpitan, sã declar cã ies din greva foamei. A venit, a deschis vizeta si i-am spus cã-i predau cele 6 felii de pâine si 6 turtoaie, care erau pe polita din celulã. Uimit de gestul meu, cã nici nu mai puteam sta în picioare de slãbit ce eram. A fost învinsã ticãlosia lui prin atitudinea mea si a cedat. „Sunt ale dvs. mîncati-le.” Îi zic: „eu am fãcut greva foamei de protest, nu sã-mi fac provizii.” Nu si-a mai permis nici sã mã tutuiascã, sau pt. moment a uitat cã eu eram „bã” si a spus „dar nu vã vede nimeni” „mã vede Constiinta, Dumnezeu în care nu credeti. Mie nu-mi este permis sã trisez.” A plecat buimac. Ati înteles dv. cititorule, ce riscuri duceam noi în spinare? Dacã nu, nu se supãrã nimeni de atâta lucru. Nicãieri în lume nu existã o scoalã a eroismului pentru fala si binele tãrii. Esti asa cum sunt genele cu care ai venit pe lume.

În prezent – din cauza sechelelor pulmonare – am probleme cu respiratia. În 1990 am fãcut mãsurãtori la spitalul Fundeni si aveam deja –50% din capacitate.

Au venit tãrãnistii la putere! I-am cerut lui Diaconescu sã-i spunã min. de interne, o nulitate nulã, sã-mi aprobe si mie un pistolet.

M-a luat cu legea, cã nu mã cuprinde. Cred si eu cã legea a fost votatã ca sã punã mâna pe aprobare doar cei mai buni fii ai poporului muncitor care ne asigurã 100 $ pe cap, în timp ce polonezii au 500 USD. I-am spus cã oricum când vor reveni comunistii – regret, dar aveam certitudinea – nu-l va întreba mai întâi pe min. de ce mi-a aprobat mie un pistolet. Poate întelegeti legãtura, dacã nu, nu-i nimic!

Poate ar avea alte întrebãri cum ar fi jaful, cele 250.000 vile nou noute, cei 150.000 miliardari. Sau poate l-ar fi întrebat cum m-a furat pe mine BIR de 1200 USD, unde consilier era tov. Theodorescu, omul care stie tot despre icoane si biserici. La o conferintã de presã i-a spus ministrului, aprobã-i si lui cererea cã a fost coleg la Aiud. Nu m-a luat în seamã, ticãlosul. A doua zi a fost mazilit din functie, pentru cã veneau minerii, era 19 ian.`99. Nu fãcuse schimbãri în conducerea MI, lucra cu aceiasi militieni care nu erau asa de interesati pt. ordine. Împrumutase sume mari de bani la banca de comert exterior, pe care au falimentat-o pe spinarea poporului suveran, cu dobânzi preferentiale, etc. Jaful de 3 mld USD a trecut la datoria publicã. Este ceea ce se cheamã o sarlatanie, sterpelesc câtiva si plãtesc toti. Cã e mult mai convenabil.

Dumnezeu l-a pedepsit imediat, a intrat într-un anonimat desãvârsit.

BAURCEANU